Tranzacționarea de înaltă frecvență sau „rapidă” se referă la strategii de tranzacționare care execută mii până la milioane de ordine în fracțiuni de secundă. Folosind algoritmi puternici și servere colocate—de obicei plasate fizic aproape de centrele de date ale bursei—aceste sisteme minimizează latența pentru a obține avantaje de viteză (wired.com).

Infrastructura de tranzacționare rapidă depinde de trei elemente de bază: rețele ultra-low-latency (cum ar fi legăturile cu fibră optică sau microunde), centre de date colocate și strategii algoritmice avansate variind de la arbitraj statistic la învățare automată. Prin capitalizarea pe diferențe de preț minuscule între piețe, firmele de tranzacționare de înaltă frecvență pot genera profituri prin volum pur mai degrabă decât prin marje mari.

Deși tranzacționarea de înaltă frecvență adaugă lichiditate și îngustează spread-urile bid‑ask, aceasta atrage și critici. Evenimente precum „Flash Crash” din 2010 subliniază modul în care anulările rapide de ordine și umplerea cotelor pot destabiliza piețele în câteva secunde (wired.com, investopedia.com). Acest lucru a determinat autoritățile de reglementare să examineze practicile HFT și să propună reforme.

Pe scurt, „tranzacția rapidă” redefinește piețele moderne prin inovație tehnologică—îmbunătățind eficiența, dar provocând în același timp stabilitatea și corectitudinea.

ft.com