Ieri voiam să menționez că în loc să urmăresc piața, cred că voi revedea Scarface. Cred că nu l-am văzut de 15 ani.
Pe măsură ce reîntorc la Scarface, continui să observ cât de mult din ADN-ul său și-a făcut drumul în tăcere în Breaking Bad, nu doar din punct de vedere tematic, ci și în structurile de caracter, mecanicile narative și chiar în manierele subtile ale anumitor actori. Se simte mai puțin ca o coincidență și mai mult ca o moștenire narativă intenționată. Scarface a pus la punct un plan pentru arcada de urcare și prăbușire a anti-eroului modern, iar Breaking Bad a rearanjat și localizat meticulos acea formulă pentru o eră și un cadru cultural diferit.
Ia-l pe Alejandro Sosa, de exemplu. În Scarface, el întruchipează arhetipul rece, calculat, aproape intangibil al maestrului strategic. El operează cu inteligență și reținere, un maestru de păpuși care preferă să rămână la câteva etape distanță de haos. În Breaking Bad, acest rol este reflectat de Don Eladio, șeful cartelului mexican. Diferența? Eladio îi lipsește lui Sosa răbdarea strategică și acuitatea intelectuală. El se bucură de putere pentru puterea în sine, ceea ce îl face vulnerabil în moduri în care Sosa nu era. Dar, structural, ei servesc aceeași funcție narativă, figura de cartel de nivel superior care conturează ascensiunea protagonistului și inevitabila ciocnire cu crima organizată la scară.
Executorul lui Sosa, acel asasin tăcut și necruțător, este efectiv împărțit în două personaje iconice din Breaking Bad: Hector Salamanca și Mike Ehrmantraut. Hector reprezintă violența brută, veche, din cartel, în timp ce Mike întruchipează profesionalismul rece și eficient. Împreună, ei reconstruiesc arhetipul asasinului lui Sosa, dar printr-o lentilă mai nuanțată, de televiziune în serial.
Apoi este Jane Margolis, care este clar modelată după Elvira Hancock, iubita lui Tony Montana. Ambele femei reprezintă frumusețea fragilă, auto-distructivă, prinsă în apropierea ambiției, dependenței și căderii criminale. Jane îndepărtează fațada strălucitoare a anilor '80 pe care Elvira o purta și reimaginează arhetipul pentru peisajul sumbru, din clasa muncitoare, din Albuquerque.
Hank Schrader, agentul DEA necruțător, reflectă pe Seidelbaum, polițistul din Scarface care reprezintă funia strânsă a aplicării legii. Ambele personaje întruchipează principiul că sistemul se închide în cele din urmă, indiferent cât de sus se ridică protagonistul. Ei împărtășesc, de asemenea, acel amestec de auto-justiție morală și inevitabilitate birocratică.
Frank Lopez, benefactorul instabil timpuriu al lui Tony Montana, joacă același rol narativ ca Tuco Salamanca. Amândoi sunt instabili, pietre de temelie cu viziune limitată. Volatilitatea lor servește atât pentru a avansa, cât și pentru a prezice eventuala preluare a puterii de către protagonist și colapsul moral.
În cele din urmă, Andrea Cantillo reflectă pe Gina Montana, sora lui Tony. Ambele femei sunt portretizate ca fiind emoțional vulnerabile, ușor manipulate și, în cele din urmă, atrase în vortexul lumii periculoase a protagonistului, suferind consecințele apropierei de ambiția necontrolată.
În esență, acest lucru nu este despre a copia personaj cu personaj. Este despre Breaking Bad care ia ADN-ul structural și tematic al lui Scarface, ascensiunea paria, iluziile puterii, inevitabila decădere morală și îl traduce într-o realitate post-2008, de stat de frontieră, alimentată cu metanfetamine. Setarea se schimbă de la excesele iluminate cu neon din Miami la deșertificarea arsă de soare din New Mexico, dar scheletul tragediei rămâne intact.
Breaking Bad nu imită Scarface. Îl absoarbe, îl rafinează și reamintește în liniște publicului că fabula americană a crimei nu se schimbă niciodată cu adevărat. Numai detaliile se schimbă.
Chiar și Saul Goodman pare că a ieșit direct din planul lui Scarface. Avocatul fermecător, flexibil din punct de vedere moral, care face problemele să dispară, a fost întotdeauna o prezență în fundalul poveștilor de crime ca aceasta. În Scarface, acei avocați eleganți facilitează în liniște spălarea banilor și gimnastica legală. Breaking Bad a transformat pur și simplu acel arhetip într-un personaj care fură scena, cu propria sa comedie tragică integrată.
Și apoi există Gustavo Fring, fără îndoială cea mai rafinată evoluție a planului cartelului Scarface în Breaking Bad. În multe privințe, Gus este ceea ce Alejandro Sosa doar a sugerat că ar putea deveni. Acolo unde Sosa opera din umbră cu distanță calculată, Gus perfecționează acea formulă. El nu doar că rămâne la distanță de haos, ci se ascunde la vedere, pozând ca un om de afaceri respectat, construind încredere în comunitate și construind un imperiu legitim ca acoperire pentru operațiunile sale criminale.
Atât Sosa, cât și Gus reprezintă același arhetip: maestrul rece și meticulos care înțelege că violența singură nu susține puterea, ci doar controlul. Dar acolo unde Sosa încă emană aura inconfundabilă a lumii cartelului, Gus îndepărtează fiecare strat vizibil de criminalitate. Imperiul său Los Pollos Hermanos nu este doar o fațadă, ci o lecție de maestru în camuflaj corporativ.
Gus întruchipează moștenirea Scarface filtrată prin anxietățile moderne legate de globalizare, influența corporativă și natura tăcută, sistemică a crimei organizate. El este versiunea lui Sosa care a învățat din trecut, a eliminat flamboyanța și a înțeles că adevărata putere se ascunde în spatele cămășilor curate, zâmbetelor politicoase și profiturilor trimestriale.
Dacă Scarface ne-a prezentat constructorul de imperii criminale al anilor '80, Breaking Bad, prin Gus Fring, ne arată în ce evoluează acel arhetip în secolul 21.
În cele din urmă, Breaking Bad nu este doar o poveste modernă despre crime. Este Scarface care a crescut, s-a curățat și a devenit teribil de credibil.