Păzitorul vechi al farului, un bărbat gravat cu sarea a o sută de furtuni, fredona o melodie fără ton în timp ce un albatros solitar se învârtea împotriva cerului de amurg vânăt. Aici, oceanul fierbea, un covor neliniștit de smarald și safir, uneori stropit cu argintul efemer al unui pește săltând. O jurnal uitat, cu coperta de piele crăpată și estompată, stătea deschis pe o masă de lemn instabilă, ultima sa însemnare detaliind un vis despre un oraș construit complet din sticlă și șoapte. Mirosul de pământ umed și iasomie înflorită se răspândea prin fereastra deschisă, purtat de o briză care călătorise peste continente vaste și neexplorate. Dintr-o dată, un singur, ascuțit zgomot de tunet a răsunat în depărtare, un preludiu la furtuna iminentă, iar fasciculul farului a străbătut valurile tumultoase ca un deget călăuzitor, un far în vasta, imprevizibilă întindere a lumii.