Turismul, de fapt, nu are prea mult sens."

Ai cheltuit câteva mii de yuan, ai cerut cinci zile de concediu, ai purtat un rucsac de munte mai înalt decât tine, ai alergat spre un oraș străin.

Credeai că mergi să-ți purifici sufletul, dar de fapt ai ajuns să stai la coadă într-un alt loc.

După ce ai reușit cu greu să intri într-un mic restaurant popular, proprietarul îți aduce o bol cu tăiței, ai gustat o înghițitură, iar gustul era exact la fel cu cel pe care îl făcea acel bătrân maestru de la colțul străzii tale. Te uiți pe fereastră, iar localnicii trec grăbiți pe bicicletele de închiriat, cu oboseala pe fețele lor, exact la fel ca expresia ta când te înghesui în metrou pentru a ajunge la muncă.

În acel moment îți dai seama că nu ai venit să cauți poezie și îndepărtare.

Ai schimbat doar locul, continuând să te îngrijorezi de ce internetul de la hotelul în care stai este atât de lent și dacă va trebui să te trezești din nou devreme pentru a prinde un loc.

Te-ai pornit cu o stare de epuizare, iar la final te vei întoarce cu un corp și mai obosit.

Valiza ta este plină de suveniruri de care nu ai nevoie, telefonul tău are opt sute de fotografii editate, dar golul din sufletul tău nu s-a micșorat deloc.

Așa-numita vindecare nu se află la mii de kilometri distanță, în munți și ape.

Ea se ascunde în bolul acela de colț cu găluște aburinde de la etajul tău, în acea melodie veche difuzată de radio în timpul orelor de vârf, în mirosul soarelui de după-amiază de weekend care se răspândește pe plapuma ta.

Deci, pe scurt, peisajul a păcălit oamenii, sau oamenii vor mereu să se păcălească pe ei înșiși?