Veritabilul obstacol al colaborării multi-domeniu nu este dacă se poate sau nu să se facă cross-chain, ci cine plătește pentru încredere și cum se auditează. Lagrange folosește dovezi cu cunoștințe zero pentru a transforma „eu am încredere în el” în „eu am verificat”: datele nu părăsesc domeniul, ci se transmit concluzii verificabile; dovezile pot fi agregate recursiv, o dovadă poate fi utilizată în mai multe scopuri, domeniul sursă/țintă verificând aceeași dovadă pentru a evita recalcularea; dovezile au setată o perioadă de valabilitate și pot fi anulate/resemnate, pentru a preveni abuzul vechilor reguli sub o nouă reglementare.
Metoda de implementare: stabilirea „bugetului de dovezi” (volumul țintă, întârzierea maximă de validare, rata de hit a cache-ului și fereastra de reutilizare), mutarea calculului costisitor la margine, iar pe lanț se efectuează doar o validare ușoară; ieșirea „lanțului de dovezi sandwich”: rezumat uman citibil (sursa, strategia, numărul de audit) + certificat citibil de mașină (parametrii, angajamentele de stare, divizarea costurilor) + dovadă matematică (agregare recursivă). Gestionarea incidentelor aliniază rezumatul și certificatul pentru a permite revizuirea, fără a necesita ca toată lumea să citească circuitul.
Când încrederea poate fi orchestrată și evaluată la fel ca lățimea de bandă și stocarea, costurile marginale ale colaborării între domenii vor continua să scadă. Poziția Lagrange nu este „un substitut pentru pod”, ci un middleware de încredere pentru colaborarea multi-domeniu - mai puțin expus, mai multă colaborare, reproducere puternică.