Un copil Baloch se sprijină de cămila sa,
învelit în liniștea pământului.
Cerul se deschide larg într-un albastru fără sfârșit,
că parcă Balochistanul însuși respiră—
lent, răbdător, etern.
În privirea liniștită a copilului
trăiesc culorile prafului, soarelui și speranței,
și în calmul cămilei
se odihnesc poveștile nespuse ale căilor antice.
Aceasta nu este doar un moment,
ci un portret al grației—
unde simplitatea devine frumusețe,
și tăcerea se transformă în poezie.