Timpul a scris toate poveștile sale pe fața lui—
fiecare rid o cale prin deșert,
fiecare privire purtând călătorii care nu s-au încheiat niciodată.
Cămila se sprijină de umărul său
ca o veche promisiune păstrată,
un tovarăș tăcut modelat de praf și răbdare.
El nu este doar un cioban,
el este suflarea Balochistanului—
țesut din nisip, vânt și rezistență.
Aici, chiar și sărăcia poartă demnitate,
și tăcerea vorbește
în cea mai profundă, cea mai onestă limbă.