Trei fete Baloch se joacă sub un cer deschis,
ca și cum lumea s-ar fi dat gentil la o parte pentru ele.
Râsul lor plutește ca o briză ușoară,
nefiind conștiente de granițe, durere sau greutatea zilelor ce trec.
Pentru un moment, grijile uită numele lor,
s iar timpul se oprește să observe cum respira inocența.
Praful se transformă în poezie sub picioarele lor goale,
și bucuria devine o limbă vorbită fără cuvinte.
În jocul lor trăiește o rebeliune tăcută—
împotriva fricii, împotriva pierderii, împotriva tot ceea ce devine greu.
Aici, fericirea este pură, neafectată,
și inima își amintește cât de ușoară a fost odată.