În strălucirea vântului, unde memoria nu se stinge, —

unde bruma respiră cu lumina pe tâmple, —

acolo e liniște — nu sfârșit, ci primele clopote,

ce cheamă sufletul din adâncuri la sân.

Timpul nu cheamă, nu cere uitarea —

e doar trece, precum umbra după cuvintele noastre.

Iar noi — în tăcerea lui, ca niște potcoave,

ce lovesc în gheață și scot la iveală viața.

Și nu ne trebuie strigătul înălțimii —

e suficient un suflu, ce se coboară din cer,

și o privire, ce vede prin zăpezi.

Noi — cei care știu să nu coboare în tăcere,

cei care găsesc calea spre înțelegere în brumă

și nu își pierd demnitatea pe drum.