1. Amenințarea tarifară ca „un instrument de presiune cu costuri reduse”

Problema centrală cu care se confruntă în prezent Statele Unite nu este un deficit comercial unic, ci modul în care să-și reconfigureze comportamentul economic al aliaților fără a provoca direct un conflict.

Comparativ cu sancțiunile, legislația sau măsurile militare, amenințarea tarifară este cea mai ieftină și cea mai rapidă opțiune.

De ce așa este conceput?

Tariful în sine nu trebuie să fie aplicat imediat; este mai mult ca un „trigger care poate fi apăsat oricând”.

Atâta timp cât amenințarea există, companiile vor reacționa anticipat: ajustând lanțul de aprovizionare, amânând investițiile, reevaluând ponderea exporturilor către SUA.

Aceasta seamănă foarte mult cu strategiile frecvent utilizate de platformele Web2 din primii ani:

Regulile sunt stabilite acolo, nu trebuie să fie aplicate imediat, dar sunt suficiente pentru a schimba comportamentul utilizatorilor.

Doi, de la „mijloacele de negociere” la „restructurarea structurii”.

După ce tarifele sunt utilizate repetat, ele nu mai sunt doar un instrument de negociere, ci încep să devină un semnal de ajustare structurală:

Cine poate continua să beneficieze de un acces cu fricțiune scăzută pe piața americană, cine trebuie să plătească costuri mai mari.

Pentru că ceea ce este cu adevărat greu nu este să crești taxele, ci să faci ca companiile să „vrea” să-și schimbe căile.

Atunci când așteptările se schimbă, capitalul va acționa anticipat, fără a necesita chiar implementarea completă a politicii.

Trei, de la presiunea pe termen scurt la jocul de ordine pe termen lung.

Scopul real nu este o taxă de 25%, ci:

În următorii zece ani, cine poate să acceseze stabil piața americană, va suporta costuri de premium pe termen lung.

Efectul pe termen lung al tarifelor nu este creșterea veniturilor fiscale, ci crearea unei dependențe de cale.

Odată ce o companie finalizează migrarea sau restructurarea, devine foarte greu să revină la structura anterioară.

Aceasta este foarte similară cu tranziția din Web3 de la „subvenționarea mineritului” la „cererea reală”:

În stadiile incipiente, comportamentele sunt impulsionate prin stimulente, iar în etapele ulterioare comportamentele în sine devin necesitate absolută.

Rezumat: aceasta nu este o simplă dispută comercială, ci o încercare de a testa controlul asupra ordinii economice globale.