Istoria ca o platformă de previziune.. previziunea peisajului iranian prin oglinda „Furtunii în Deșert” (Irak 1990–1991)
Orientul Mijlociu traversează la începutul anului 2026 o cotitură strategică acută, unde ritmul escaladării militare între Washington și Teheran aduce în minte presimțiri ale celui de-al doilea război din Golf (1990-1991).
Și deși istoria nu își reia evenimentele într-o manieră carbonică, „modelul” american în gestionarea crizelor majore arată asemănări structurale, impunându-ne să studiem experiența Irakului pentru a înțelege dinamica confruntării actuale, mai ales după deteriorarea echilibrelor de descurajare în urma loviturilor din iunie 2025.
Teheranul urmează un model mai complex bazat pe "tăcerea activă"; absența unui răspuns militar direct la mișcările masive nu reflectă neapărat o slăbiciune, ci reprezintă o gestionare inteligentă a "limitei conflictului"
Mobilizarea militară: de la demonstrarea puterii la presiunea maximă
Modelul din 1990: nu a fost doar o pregătire tehnică mobilizarea portaavioanelor și a sute de mii de soldați în operațiunea "Furtuna în deșert"; ci a fost un mesaj politic codificat pentru a convinge conducerea irakiană de seriozitatea opțiunii militare.
Realitatea 2026: întoarcerea flotelor americane, conduse de portaavioanele "Abraham Lincoln" și "George Washington", reflectă o invocare a aceleași doctrine, dar diferența de astăzi este "mobilizarea tehnologică"; nu se limitează la blocuri de oțel, ci include sisteme de război cibernetic și inteligență artificială, menite să paralizeze capacitățile de conducere și control iraniene înainte de a începe acțiunile.
Concluzia: mobilizarea nu este un "semn de război" inevitabil, ci este un instrument de negociere dură, menit să forțeze adversarul să-și revizuiască calculele sub presiunea "incertitudinii strategice".
Strategia "puncțiilor chirurgicale" și testul descurajării
Experiența irakiană: războiul total a fost precedat de operațiuni de recunoaștere prin forță și lovituri limitate pentru a testa sistemele de apărare aeriană irakiană.
Peisajul iranian: loviturile din iunie 2025, care au vizat instalațiile "Fordow" și "Natanz", reprezintă un punct de cotitură esențial. Aceste operațiuni nu au avut scopul de a aprinde un război total, ci au fost "puncții chirurgicale" pentru a testa limita răspunsului iranian și a măsura eficiența bombelor perforante.
Analiza: loviturile limitate sunt un "laborator real" pentru decizia de război; fie că duc la descurajarea adversarului și retragerea acestuia, fie că dezvăluie lacune care îmbie partea atacatoare să extindă aria conflictului.
Răbdarea strategică și gestionarea marginii prăpastiei
Irak 1990: Saddam Hussein a abordat mobilizarea cu un fel de impas strategic, mizând pe epuizarea adversarului pe uscat, ceea ce s-a dovedit a fi un eșec în fața superiorității aeriene calitative.
Iran 2026: Teheranul urmează un model mai complex bazat pe "tăcerea activă"; absența unui răspuns militar direct la mișcările masive nu reflectă neapărat o slăbiciune, ci reprezintă o gestionare inteligentă a "limitei conflictului", unde Iranul mizează pe erodarea consensului internațional american în timp.
Dilema timpului: o sabie cu două tăișuri
În 1990, timpul lucra în favoarea Washingtonului pentru a construi o legitimitate internațională (alianța celor 34 de state). Însă în 2026, factorul timp reprezintă o presiune asupra economiei globale; continuarea mobilizării militare în coridoarele maritime crește costurile asigurărilor și ale petrolului, ceea ce face ca "așteptarea lungă" să fie o opțiune costisitoare, care ar putea determina Washingtonul fie să opteze pentru o soluție rapidă, fie pentru o lovitură fulgerătoare pentru a încheia incertitudinea.
Similaritatea mișcărilor actuale cu prevestirile din 1990 sugerează că ne aflăm în fața unei sfârșituri iminente a sistemului iranian, dar raporturile de putere noi și experiența iraniană în gestionarea crizelor fac ca rezultatele să fie deschise către posibilități pe care regiunea nu le-a mai cunoscut.
Diferențele esențiale: dincolo de comparația istorică
Trebuie să fim atenți la a aplica experiența irakiană literal asupra situației iraniene din două motive:
Natura puterii: deținerea de către Iran a unui "descurajator asimetric" (droni sinucigași, rachete hipersonice și celule regionale active) face ca costul unui război total să nu fie limitat la geografia sa națională.
Adâncimea strategică: Irak a fost izolat internațional și înconjurat, în timp ce Iranul se mișcă astăzi în cadrul unei rețele de alianțe (eurasiatice), care îi oferă marje de manevră economice și politice mai largi.
Indicatorii anticipați pentru viitorul apropiat
Pe baza acestei intersecții istorice, se pot observa următoarele traiectorii:
Scenariul "loviturilor repetate": este probabil ca modelul din iunie 2025 (lovituri direcționate și violente) să fie repetat ca alternativă la războiul total, pentru a tăia unghiile programului nuclear, fără a aluneca în invazia terestră.
Descurajarea prin piețe: creșterea prețurilor aurului și fluctuațiile severe în piețele financiare reflectă o conștientizare globală că regulile vechi de angajament s-au încheiat, iar orice eroare în evaluarea situației ar putea duce la prăbușirea lanțurilor de aprovizionare.
Opțiunea militară "suspendată": mobilizarea americană actuală cumpără "opțiunea războiului" mai mult decât o execută, iar scopul este de a ajunge la un "acord sub foc" care să reconfigureze influența din regiune.
Cele mai periculoase etape ale conflictului nu sunt în momentul exploziei, ci în "perioada de așteptare" pe care o trăim acum în ianuarie 2026.
Similaritatea mișcărilor actuale cu prevestirile din 1990 sugerează că ne aflăm în fața unei sfârșituri iminente a sistemului iranian, dar raporturile de putere noi și experiența iraniană în gestionarea crizelor fac ca rezultatele să fie deschise către posibilități pe care istoria regiunii nu le-a mai cunoscut.
#iran