În evoluția cu miză mare a ecosistemelor Layer 1, alocarea token-urilor s-a maturizat de la un simplu mecanism de finanțare la o declarație definitivă a supraviețuirii pe termen lung a unei rețele. Așa cum este evidențiat în comparația dintre veteranii instituționali precum Solana și disrupătorii emergenți precum Plasma, raportul "insider-to-public" nu mai este doar o metrică—este planul genetic al proiectului pentru descentralizare. Alocarea grea de 57,2% insider a Solanei reflectă o eră dominată de capital de risc agresiv, oferind o lichiditate masivă timpurie, dar generând o presiune semnificativă de "deblocare" pe care retail-ul trebuie adesea să o absoarbă. În contrast, noua generație—exemplificată de divizarea 10% Public/40% Ecosystem a Plasma—prioritizează o amprentă insider mai mică (25%) pentru a atenua stigma de "lichiditate de ieșire" care a bântuit ciclurile anterioare.
Această schimbare reprezintă o pivotare strategică către distribuția orientată spre utilitate. Proiecte precum Sui și Aptos au încercat să colmateze această lacună rezervând peste 50% din oferta pentru "Comunitate" și "Granturi", totuși piața rămâne sceptică față de fondurile "comunității" controlate de Fundație. O alocare cu adevărat "mai bună" în 2026 nu se referă doar la procente mari pentru public; este vorba despre aliniere și transparență. Modelul Plasma, de exemplu, se concentrează pe utilitatea USDT "fără gaz", unde token-ul (XPL) acționează mai mult ca un suport de securitate decât ca un vehicul speculativ. Prin reducerea echipei de bază și a participației investitorilor la un total combinat de 50% (comparativ cu aproape 60% din Solana), aceste proiecte încearcă să promoveze un mediu "Goldilocks": suficient sprijin instituțional pentru a asigura dezvoltarea profesională, dar suficient float public pentru a preveni un monopol centralizat asupra guvernării.
