Dacă călugărul Occam ar fi supraviețuit până în secolul XXI și ar fi încercat să înțeleagă structura economiei mondiale, probabil că nu doar că ar fi rămas fără cuvinte — ar fi ars notițele sale și ar fi intrat în retragere digitală. Faimosul său "brici", conform căruia "nu trebuie să multiplici entitățile fără necesitate", s-ar fi tocit deja la prima încercare de a "decupa" construcția sistemului monetar global. Trăim într-o lume în care entitățile se înmulțesc — monede, derivate, scheme, suprastructuri, bănci centrale, criptomonede, ETF-uri. Complexitatea a devenit noua normă. Dar cu cât construcția este mai complexă, cu atât mai mari sunt șansele de prăbușire.
Exact în acest context, ideea de a folosi tarifele ca armă și bitcoinul ca alternativă la dolar nu mai pare o nebunie. În special dacă se implică o persoană precum Donald Trump, pentru care "a distruge sistemul" nu este un bug, ci o caracteristică.
Capcana dolarului și paradoxul Triffin. De la Bretton Woods, dolarul a devenit moneda de rezervă mondială principală. Dar cu acest privilegiu a venit și blestemul, descris în Paradoxul Triffin: țara emitentă a monedei mondiale trebuie să furnizeze lichiditate lumii, adică să exporte dolari, ceea ce se realizează doar printr-un deficit al balanței comerciale. Acest lucru duce la un sold negativ cronic, la relocarea producției în străinătate și, ca urmare, la deindustrializare.
SUA, pentru a rămâne inima economiei globale, sunt forțate să-și epuizeze lent baza industrială. Această anomalie sistemică se acumulează de decenii — ca un bug intern, încorporat în însăși arhitectura ordinii financiare.
Bancorul, SDR-ul și fantoma monedelor supranaționale. Poate fi evitată capcana dolarului? John Maynard Keynes a propus o soluție încă din mijlocul secolului XX — crearea unui bancor, o monedă supranațională, emisă de o instituție globală independentă. Această idee părea prea radicală, iar la conferința postbelică de la Bretton Woods a fost respinsă în favoarea dolarului, susținut de aur.
Cu toate acestea, ecoul bancorului a apărut totuși — sub forma drepturilor speciale de tragere (SDR), introduse de FMI în 1969. SDR este un activ de rezervă internațional, bazat pe un coș de valute principale. Dar nu a ajuns să fie o monedă mondială completă: nu este utilizat în sectorul privat, nu este un mijloc de plată în comerțul internațional și, în general, îndeplinește rolul unei înregistrări contabile între băncile centrale și organizațiile internaționale.
Astfel, atât bancorul, cât și SDR-ul sunt oportunități pierdute, încercări de a scăpa de hegemonia dolarului fără suficientă voință politică și greutate instituțională.
Aurul, bitcoinul și noul candidat pentru rolul de standard global. Astăzi, aurul și bitcoinul devin candidați pentru noua entitate monetară globală.
• Aurul este un activ apolitic, testat de timp, care nu depinde de deciziile unui emitent specific. Rămâne în continuare unul dintre instrumentele cheie pentru băncile centrale în perioade de turbulență.
• Bitcoinul este un nou analog digital al aurului, bazat pe transparență, descentralizare și emitere limitată. Nu depinde de băncile centrale, nu este supus sancțiunilor și câștigă recunoaștere instituțională: de la ETF-uri la bilanțurile companiilor publice.
Tot mai des se aud idei că viitoarea sistemă de rezervă mondială ar putea fi bazată nu pe o singură monedă, ci pe o "coș hibrid", incluzând aur, active digitale și, posibil, o versiune actualizată a SDR. Ar fi un simbioză între material și digital — un fel de "nou bancor", dar născut nu în culisele FMI, ci ca rezultat al unei schimbări sistemice și al unei adaptări de piață.
Mineritul — un nou instrument de control al emisiunii. Dacă bitcoinul devine într-adevăr parte a noii arhitecturi financiare globale, lupta se va desfășura pentru controlul asupra creării sale — mineritului. Și SUA fac deja pași în această direcție:
• Extinderea capacităților de minerit în interiorul țării
• Atracția investitorilor instituționali, cum ar fi BlackRock și Fidelity
• Formarea unei baze legislative pentru reglementarea criptosectorului
Chiar și la nivel politic, interesul pentru minerit a devenit palpabil. În primăvara anului 2025, s-a aflat că fiii lui Donald Trump au devenit parteneri în proiectul American Bitcoin. Această mișcare nu este despre entuziasmul cripto, ci despre încercarea de a se stabiliza strategic în ecosistemul monetar emergent. Controlul asupra puterii de calcul devine o nouă formă de suveranitate monetară, unde emitentii nu tipăresc bani, ci acumulează capacități de calcul.
Tarifele, sancțiunile și geo-economia ca armă. În același timp, comerțul global devine din ce în ce mai puțin asemănător cu o piață și tot mai mult cu o arenă de luptă politică. Tarife comerciale, restricții la export, înghețarea activelor și sancțiuni împotriva concurenților — toate acestea au devenit norma. SUA și alte puteri folosesc deschis mecanisme economice ca un levier de presiune geopolitică.
Astfel apare paradoxul: sistemul economic, construit pe libertatea comerțului și principiile liberale, funcționează din ce în ce mai mult pe baza legilor șantajului și accesibilității selective.
Nu există un plan. Există un sistem care se consumă pe sine. În astfel de momente, este tentant să credem în existența unui "stat profund" sau a unei "culise mondiale", unde tehnocrații raționali își distribuie rolurile și implementează un plan global. Dar există senzația că, dacă un plan există, fiecare dintre participanții săi adaugă câte o picătură de idioție și interes personal.
Fiecare nouă etapă a crizei seamănă din ce în ce mai mult cu un jam session al unor interpreți lacomi și lași, unde fiecare cântă melodia sa, fără a-i asculta pe ceilalți.
Observăm cum sistemul, creat pentru sustenabilitate și justiție, se transformă într-un urobore: consumă sine, creează noi entități pentru a salva pe cele vechi, lansează mecanisme care înghit pe cei care le-au lansat.
Aceasta nu este sfârșitul — dar nu este nici începutul visat de arhitecții săi.
P.S. În timpul scrierii acestui articol, niciun Brici al lui Occam nu a avut de suferit.